Lumina melancolică privește frunzele ruginite cum cad, un timp al prosperității, maturității, cugetării… da, un timp al introspecției, al regăsirii de sine. Când răsfoiesc trecutul, mă regăsesc în lumina sufletească a primelor clipe din viață, în care am pășit cu mintea pură, în dimensiunea nemărginită a fericirii și eternității timpului. Un timp în care mă contopeam cu toate darurile naturii și bucuria de a fi, trăind plenar viața.

Deseori îmi puneam întrebarea de unde vin; căutam a înțelege miracolul vieții, în dimensiunea naturală a tot ce mă înconjura. Un timp al gândurilor curate în miracolul primăverii. Soarele vieții a urcat spre solstițiul de vară, un timp spre maturizare, de înțelegere a misterelor naturii și ale existenței. Un timp în care focul dorințelor pune stăpânire pe propria ființă, iar vigilența minții cade sub poverile dezlănțuite ale simțurilor trupești. Sufletul care începea să se simtă întemnițat caute cu disperare scăparea.

Pasiunea pentru artă a acționat prin forța destinului, un talant de care nu eram conștient că trebuie să-l înmulțesc. Ființa interioară nu s-a lăsat zdrobită și a căutat prin arta picturii să-mi trezească valențele ascunse din propria ființă. Prin arta picturii, natura și cerul au devenit cărțile spirituale în demersul creator. Spectacolul luminii în mișcare îmi solicita atenția și concentrarea de a transpune pe pânză motivul din natură, peisaje în diferite ipostaze dimineața, seara, vreme înnourată, însorită, etc. 

Toate aceste momente transpuse în creațiile artistice au dezvoltat sensibilitatea sufletească de a descifra natura, care mi-au călăuzit drumul spiritual-cultural într-o zonă metafizică, dincolo de realitate. Aș putea spune o proiecție mentală de înțelegere a realităților dincolo de cortina materiei (iluzia cosmică, vălul lui Isis sau Maya). Un timp în care nevoia de cunoaștere a trecut dincolo de realitate în spațiul și timpul absolut, cauza primordială din care s-a manifestat timpul și spațiul tridimensional în care existăm. Prin arta picturii am înțeles că trupul aparține acestui timp și spațiu, iar cugetarea minții, emoțiile timpului, spațiului absolut.

Dacă nu cugetăm la ce este dincolo de realitatea palpabilă, rămânem ca în versurile lui Eminescu: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;/ Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați/ Ne succedem generații și ne credem minunați;/ Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.”

Pictura este arta de a vedea și a cugeta la spectacolul oferit de narura în continuă transformare, și de a accede la cerurile din spațiul și timpul absolut. Melancoliile timpului rămân încătușate în realitatea existenței.

Artele inspirate de Demiurg creează un drum spiritual, cultural, pe care omul îl construiește prin voință pentru a transcende timpul melancolic, efemer, în durată cum a ilustrat în versuri Eminescu:

„În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,/ Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;/ Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,/ Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț’/ Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;/ Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,/ Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;/ Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,/ Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…”

‍

Sursa: Revista Branche